De câte ori ai fost tras pe sfoară, la piață?

Voi unde vă faceți cumpărăturile pentru a umple frigiderul? Noi – la piață, de regulă la cea agricolă, Revenco, din sectorul Râșcani. Evităm magazinele. Ușor pot face un top al magazinelor alimentare din Chișinău, cu cele mai dezgustătoare fructe și legume. Dar să revenim la piață. Orice vânzător o să vă spună că marfa lui e cea mai bună, dar așa se face că alaltăieri am aruncat la gunoi patru tulpini de țelină înghețată, iar câteva zile mai devreme – un kilogram de mere înghețate.

B74AC021-B4D8-4BAB-AF11-FC421DA682F8

Da, eu înțeleg, a fost ger și e complicat să ai fructe/legume proaspete, bine păstrate, atunci când le scoți pe tejghea în frig. Dar, totuși, experiența asta m-a făcut să mă gândesc la Fruitbox.

Mai există un motiv pentru care am apelat, ieri, la Fruitbox. Mersul la piață a devenit pentru familia noastră o provocare. Fetele noastre, despre care am tot povestit în alte articole, nu sunt bucuroase să stea în mașină până alegem noi cele mai frumoase, cel puțin la prima vedere, fructe și legume. Cumpărăturile devin, mai degrabă un chin, atunci când ele plâng în mașină. În plus, la cât de puțin timp de familie avem în zilele lucrătoare, preferăm să ne plimbăm sau să ne jucăm toți împreună. Dar de mâncat, corect, trebuie.

Îl cunosc pe Sergiu Stratan, fondatorul Fruitbox, de vreo 3 ani. Am înțeles, în tot acest timp, că e un băiat de treabă, de încredere, nu mănâncă orice fructe sau legume, susține producătorii autohtoni. Spre exemplu, în loc să livreze salate italiene la restaurante și magazine, el livrează salate hidroponice (crescute în apă, fără contact cu solul) cultivate de un producător de la Chișinău (despre acesta, într-un alt articol, în curând). Cele italiene, apropo, sunt ambalate în atmosferă modificate de gaze. Adică, acea caserolă acoperită cu peliculă, conține niște gaze speciale. Nu sună tocmai eco, nu-i așa? Să ne întoarcem la discuția despre Fruitbox.

Fruitbox a revenit la livrările de fructe, legume și zarzavaturi la birou și acasă. Evident, nu îi chemi pentru un pătrunjel.

Faci o listă de cumpărături și o transmiți prin pagina de facebook Fruitbox. Eu și soțul meu am fost foarte fericiți ieri. Am mâncat cel mai gustos avocado, PERFECT copt, ales de echipa lui Sergiu. Moale, de un verde deschis foarte plăcut.

IMG_3676

Apropo, când livrează Sergiu, te faci și cu un tutorial despre cum consumi corect fructele și legumele. M-a învățat cum să decojesc rodia, care se cam uscase. Pe mine, sincer, mă apucau durerile de cap când mă gândeam la curățirea rodiilor. De fiecare dată, stropeam totul în jur. Mai pe scurt, dacă mai vorbesc despre Fruitbox, o să sune a laude umflate, a pură reclamă. Dar, totuși, încercați și voi să vă încredințați lista de cumpărături. Vă iese la prețul din magazine, deci nu plătești nimic deasupra, desigur, atunci când ai o listă mai mare.

IMG_3682

Fruitbox mai are serviciul de livrare a cutiilor cadou, cu fructe exotice. Eu sunt fana desertului indian pregătit din iaurt și mango, așa că mango e favoritul meu din gama propusă de echipă. Ce să mai zic? Îmi place că ei există și gata! Și da, ne ușurează esențial viața. Acum nu mai trebuie să îmi bat capul pentru cadouri, mai ales de sărbători „colective”. Că e Crăciun sau Paște, e frumos să mergi la cei dragi cu o cutie de fructe. Nu mai trebuie să inventez ceva pentru fiecare membru. În plus, e sănătos. Prietenii cu copii ne mulțumesc pentru că nu le dăruim bomboane. Vorbind despre copii, trebuie să fug la ai mei! Vă cuprind și vă doresc sănătate!

Advertisements

Cum scap de stres și furie?

Scriu acum după o noapte în care am dormit mai puțin de 3 ore. Până la această postare, adică de la 7 dimineața, am luat micul dejun, am făcut ordine în bucătărie, am băut ceai invizibil din cănuțele Emmei, am construit cu ea un turn, am adormit-o pe Mia în timp ce Emma făcea zgomot lângă noi, tot scăpând creioane pe podea, am adormit-o pe Emma legănând-o pe picioare, în timp ce o alăptam pe Mia la sân, acum o legăn pe Mia în scoică și scriu, mă rog ca Emma să nu se trezească până termin. Dacă se trezește Emma până o adorm pe Mia, am sfeclit-o. Risc să am un bebeluș de 3 luni supraobosit și unul de 14 luni foarte agitat, bucuros să îmi testeze limitele. Nu vreau să le separ pe fete, de aceea când o adorm pe cea mică îi găsesc o ocupație celei mari, lângă noi, ca să nu o izolez. Pornesc sunetul alb ca să înăbușesc zgomotele, dar procesul de adormire oricum e stresant.

Nici rugăciunile nu mai ajută, nici mantrele, nici pauzele, nici muzica, nici scrâșnitul din dinți, nici respirația profundă, nici exercițiile fizice, nici nimic din ceea ce ajuta cândva atunci când vine ea…FURIA.

Nimic nu mă aprinde atât de tare și de repede precum deznădejdea mea în fața strigătelor Emmei și țopăielei prin cameră, în fața tentativelor ei de a o ciupi, de a-i vorbi pe cele mai înalte note, surioarei care nu mai poate de somn și vrea doar liniște, ca să adoarmă în voie. Într-un final, cea mare plânge pentru că nu o las la cea mică. Până le consolez pe amândouă….furia face zdrențe din sufletul meu. Am nevoie de eforturi cât un munte ca să îmi stăpânesc nervii, uneori. Oboseala, stresul și nopțile nedormite au început să dea roade.

Am găsit o pastilă cu efect de durată!

După 3 zile în care mă înfuriam pe mine pentru că mă înfuriam, am zis STOP și am început să caut soluții. Am tot răscolit în inima mea și în minte. Oare ce ar putea să mă relaxeze repede, eficient, cu implicarea fetiței mai mari? Nu credeam că o să ajung vreodată la ele, părându-mi o ocupație mult prea migăloasă, dar s-a întâmplat!

Cărțile de colorat pentru adulți!

E o activitate antistres extraordinară, un hobby pe care îl poți purta oriunde cu tine. Când fetele adorm în mașină, capăt vreo 20–30 de minute libere în care citesc și da, colorez!!!!!

E uimitor ce transformări se produc. Nu doar că mă relaxez, dar și am tot felul de revelații care mă ajută să îmi schimb viziunile în general. Iată ce am învățat despre mine și despre viață colorând:

  1. Trebuie să fac exact ceea ce îmi place. Când numai am început, eram mai degrabă ca o școlăriță exemplară, care se teme să greșească, de aceea face totul strict după carte. Ce plictiseală! Urmam pagină după pagină, coloram totul până la capăt, chiar dacă mi-aș fi dorit un alt desen. Într-o zi, mi-am zis: „Ia să văd ce mai are cartea asta și woooow!!!! Câte orizonturi s-au deschis. Mie îmi place să colorez orașe, mai tare decât floricele. Rămân aici!” Deci noi singuri, de multe ori, ne punem bariere și limite. E sănătos să ieși din cutie.
  2. O singură pată de culoare schimbă întreg tabloul. De foarte multe ori, mi se spune că nu am să schimb pe nimeni și nimic vorbind despre ceva, făcând anumite gesturi. Practica însă demonstrează contrariul. Nu voi veni acum cu exemple, sunt istoriile personale ale oamenilor cu care interacționez. Dar da, lucrurile se schimbă atunci când îți dorești.
  3. E bine să privești tabloul din toate unghiurile. În momentul în care am înțeles că e o idee bună să întorc desenul cu picioarele în sus, am înțeles că pot avea un rezultat mai plăcut. Vedeam mai clar unde se cer alte culori decât cele la care mă gândeam inițial. Așa e și în viață. Înainte de a acționa, de a vorbi, să privim situația din toate unghiurile, să luăm în calcul toate opțiunile, versiunile, cauzele, emoțiile altor oameni, etc.
  4. Pentru un rezultat mai bun, trebuie să forțezi, uneori, nota. Așa cum în desen, apăsând creionul mai tare, uneori, în viață e bine să acționezi mai ferm decât de obicei atunci când o cere situația. Alteori, e sănătos pentru tine și alții să ai creionul moale, să atingi ușor hârtia, ca să nu rănești, dar ca să nu te rănești și pe tine însuți.

Bun, închei aici filosofia, Mia doarme și mă tem să nu se trezească, totuși, Emma. Despre hobby-uri am vorbit cu life coach-ul Vitalie Popescu, pentru qood.life. Cred că e un articol mai mult decât motivațional, la care ar da like și fondatorul rețelei sociale Facebook, Mark Zuckerberg. El spune că angajatorilor le plac angajații care au un hobby, acest fapt vorbind despre ei ca despre niște oameni care acționează cu pasiune, au un „drive”, un motor în spate – calități care aduc multe câștiguri în orice domeniu de activitate.

Vezi articolul „Care este secretul tinereții fără bătrânețe” pe http://www.qood.life

P.S. Și, totuși, fetele s-au trezit. Toată bucătăria e în iaurt. Emma a mâncat singurică. (Zâmbesc)

Cum scap de stres și furie?

Scriu acum după o noapte în care am dormit mai puțin de 3 ore. Până la această postare, adică de la 7 dimineața, am luat micul dejun, am făcut ordine în bucătărie, am băut ceai invizibil din cănuțele Emmei, am construit cu ea un turn, am adormit-o pe Mia în timp ce Emma făcea zgomot lângă noi, tot scăpând creioane pe podea, am adormit-o pe Emma legănând-o pe picioare, în timp ce o alăptam pe Mia la sân, acum o legăn pe Mia în scoică și scriu, mă rog ca Emma să nu se trezească până termin. Dacă se trezește Emma până o adorm pe Mia, am sfeclit-o. Risc să am un bebeluș de 3 luni supraobosit și unul de 14 luni foarte agitat, bucuros să îmi testeze limitele. Nu vreau să le separ pe fete, de aceea când o adorm pe cea mică îi găsesc o ocupație celei mari, lângă noi, ca să nu o izolez. Pornesc sunetul alb ca să înăbușesc zgomotele, dar procesul de adormire oricum e stresant.

Nici rugăciunile nu mai ajută, nici mantrele, nici pauzele, nici muzica, nici scrâșnitul din dinți, nici respirația profundă, nici exercițiile fizice, nici nimic din ceea ce ajuta cândva atunci când vine ea…FURIA.

Nimic nu mă aprinde atât de tare și de repede precum deznădejdea mea în fața strigătelor Emmei și țopăielei prin cameră, în fața tentativelor ei de a o ciupi, de a-i vorbi pe cele mai înalte note, surioarei care nu mai poate de somn și vrea doar liniște, ca să adoarmă în voie. Într-un final, cea mare plânge pentru că nu o las la cea mică. Până le consolez pe amândouă….furia face zdrențe din sufletul meu. Am nevoie de eforturi cât un munte ca să îmi stăpânesc nervii, uneori. Oboseala, stresul și nopțile nedormite au început să dea roade.

Am găsit o pastilă cu efect de durată!

După 3 zile în care mă înfuriam pe mine pentru că mă înfuriam, am zis STOP și am început să caut soluții. Am tot răscolit în inima mea și în minte. Oare ce ar putea să mă relaxeze repede, eficient, cu implicarea fetiței mai mari? Nu credeam că o să ajung vreodată la ele, părându-mi o ocupație mult prea migăloasă, dar s-a întâmplat!

Cărțile de colorat pentru adulți!

E o activitate antistres extraordinară, un hobby pe care îl poți purta oriunde cu tine. Când fetele adorm în mașină, capăt vreo 20–30 de minute libere în care citesc și da, colorez!!!!! E uimitor ce transformări se produc. Nu doar că mă relaxez, dar și am tot felul de revelații care mă ajută să îmi schimb viziunile în general. Iată ce am învățat despre mine și despre viață colorând:

  1. Trebuie să fac exact ceea ce îmi place. Când numai am început, eram mai degrabă ca o școlăriță exemplară, care se teme să greșească, de aceea face totul strict după carte. Ce plictiseală! Urmam pagină după pagină, coloram totul până la capăt, chiar dacă mi-aș fi dorit un alt desen. Într-o zi, mi-am zis: „Ia să văd ce mai are cartea asta și woooow!!!! Câte orizonturi s-au deschis. Mie îmi place să colorez orașe, mai tare decât floricele. Rămân aici!” Deci noi singuri, de multe ori, ne punem bariere și limite. E sănătos să ieși din cutie.
  2. O singură pată de culoare schimbă întreg tabloul. De foarte multe ori, mi se spune că nu am să schimb pe nimeni și nimic vorbind despre ceva, făcând anumite gesturi. Practica însă demonstrează contrariul. Nu voi veni acum cu exemple, sunt istoriile personale ale oamenilor cu care interacționez. Dar da, lucrurile se schimbă atunci când îți dorești.
  3. E bine să privești tabloul din toate unghiurile. În momentul în care am înțeles că e o idee bună să întorc desenul cu picioarele în sus, am înțeles că pot avea un rezultat mai plăcut. Vedeam mai clar unde se cer alte culori decât cele la care mă gândeam inițial. Așa e și în viață. Înainte de a acționa, de a vorbi, să privim situația din toate unghiurile, să luăm în calcul toate opțiunile, versiunile, cauzele, emoțiile altor oameni, etc.
  4. Pentru un rezultat mai bun, trebuie să forțezi, uneori, nota. Așa cum în desen, apăsând creionul mai tare, uneori, în viață e bine să acționezi mai ferm decât de obicei atunci când o cere situația. Alteori, e sănătos pentru tine și alții să ai creionul moale, să atingi ușor hârtia, ca să nu rănești, dar ca să nu te rănești și pe tine însuți.

Bun, închei aici filosofia, Mia doarme și mă tem să nu se trezească, totuși, Emma. Despre hobby-uri am vorbit cu life coach-ul Vitalie Popescu, pentru qood.life. Cred că e un articol mai mult decât motivațional, la care ar da like și fondatorul rețelei sociale Facebook, Mark Zuckerberg. El spune că angajatorilor le plac angajații care au un hobby, acest fapt vorbind despre ei ca despre niște oameni care acționează cu pasiune, au un „drive”, un motor în spate – calități care aduc multe câștiguri în orice domeniu de activitate.

Vezi articolul „Care este secretul tinereții fără bătrânețe” pe http://www.qood.life

P.S. Și, totuși, fetele s-au trezit. Toată bucătăria e în iaurt. Emma a mâncat singurică. (Zâmbesc)

Dragă mamă, pentru cine te dezbraci?

Sânii tăi, dragă mămică, au devenit mai plini, pentru că ai lapte în ei, ca să îți hrănești copilul. De ce îi dezgolești pe Instagram și Facebook? Pentru cine o faci?

Coapsele au devenit mai „coapte”, pentru că ți-ai purtat în burtă copilul 9 luni de zile și sunt, astăzi, mai „pline” ca să îl poți plimba în brațe atât cât o să aibă el nevoie (până la vreo 9-10 luni cam asta facem). De ce le descoperi atât de mult?

Și da, brațele tale sunt mai tonifiate pentru că, în fiecare zi, uneori și toată noaptea, îți porți pruncul la piept.

Deci da, da, ești mai frumoasă, mai feminină, mai voluptoasă, dar pentru cine te dezbraci?

Mi se pare un sacrilegiu să te dezgolești în exces pe rețelele sociale cu bebelușul în brațe. Sânii efectiv goi, fesele la vedere, buzele țuguiate, ipostaze dorite a părea poziții întâmplătoare, dar evident bine alese, mi se par deplasate îndeosebi atunci când ții copilul în brațe. Maternitatea se transformă într-un manifest despre cât de faine sunt femeile după ce nasc, ce mai, cât de bune-bunuțe, apetisante. După mesaje inocente și corecte de genul „Nu îți fie frică să naști, poți recăpăta formele de odinioară dacă te alimentezi sănătos și faci sport în sarcină și după” stă, în viziunea mea, pura dorință de a scoate la vitrină sexualitatea.

Eu am postat odată, pe o pagină de susținere a alăptării la sân, dacă nu mă înșeală memoria, o imagine prelucrată în aplicația Prisma cu mine și ambele fete la sân. Deși nu se vedea mult și poza arăta ca un tablou în ulei, cu noi mai mult în ceață, în cele din urmă, eu am ascuns-o… Mi s-a părut, totuși, că nu e locul ei pe internet. Și atunci, ce mai vreau să spun? Că foarte multe femei se ascund după nobilul mesaj „Alăptează-ți copilul la sân”, pur și simplu ca să își arate o dată în plus, formele. Cel puțin așa arată lucrurile dintr-o parte. Și despre alăptarea în public aș spune că nu are cum să deranjeze pe cineva, dimpotrivă, poate fi privită cu admirație, atunci când nu te expui prea mult. Te retragi undeva, mai la… liniște, spre bucuria copilului în primul rând, dezgolești strict cât trebuie, acoperi eventual tot ce e în exces cu o eșarfă de exemplu și voila, un gest firesc nu se transformă în erotică.

Dragă Femeie, fără îndoială, ești mai frumoasă după ce ai născut, dar de ce îți folosești copilul ca să te arăți lumii, ca să fie clar cât de gustoasă te-ai facut odată cu maternitatea? Noile tendințe pe Instagram și Facebook – de a apărea în fiecare zi, cu bebelușul sau copilul, în zeci de ipostaze, mi se par greșite.

Copilul nu este o păpușă.

Poate așteptăm sa crească pentru a îl întreba daca vrea să apară pe Instagram?

De ce să ne folosim copiii ca să câștigăm acele 5 minute de popularitate, sutele de like-uri și inimioare? Oare e corect față de ei?

Cui le scriem, de fapt, status-urile kilometrice despre cât de mult îi iubim, când copiii mici nici măcar sa citească nu pot?

E la fel cu mesajele de felicitare sau declarațiile de dragoste, scrise „pentru” un om care nici măcar profil pe rețelele sociale nu are.

Ne plângem că viața reflectată pe rețelele sociale, plină de lux și fală deșartă, ne trezește dezgust. Eu cunosc mame, care mai toată ziua sunt disperate, obosite, pentru ca seara să posteze imagini înduioșătoare cu cei mici, mimând perfecțiunea maternității. Când te uiți la pozele lor, ai senzația că aceste femei le reușesc pe toate, că sunt mereu machiate și bine îngrijite, fericite tot timpul alături de copiii lor. Din discuția cu ele, aflu însă dedesubturile: că se simt copleșite de provocările zilnice sau că rutina le plictisește rău.

Așadar, după naștere, decolteul unor femei devine mai adânc, fusta – mai scurtă, rochia – mai strâmtă, machiajul – mai strident, buzele – mai țuguiate, pozele – mai îndrăznețe. Întrebarea e: ce au copiii cu toată povestea asta? 

Vezi, te rog, și articolul: http://ea.md/protejati-va-copiii-pe-internet-nu-postati-poze-care-ii-pun-in-pericol-diavolul-se-ascunde-in-detalii/

Eu nu îmi laud copiii, nu le spun „BRAVO!”

Fetița noastră cea mai mare, în vârstă de 14 luni, nu aude niciodată de la mine cuvântul „Bravo!”. În schimb bunicii și străinii o laudă tot timpul. Îi zic „Bravo!” pentru cele mai mărunte dintre mărunțișuri: pentru că le-a adus mingea, pentru că a spus corect cum fac pisica, rățușca sau cățelul, pentru că o leagănă pe sora ei mai mică, pentru că a băut apă, pentru că a mâncat, pentru că a zâmbit cochet și da, Emma este în ochii buneilor cel mai deștept copil dintre copii.

Să nu mă înțelegeți greșit, eu chiar cred că  Emma e un copil extraordinar, exact așa cum sunt și ceilalți copii. De ce atunci nu o scald în laude pentru lucrurile minunate pe care le face, nici măcar pentru dobândirea noilor abilități, legate de creșterea sau dezvoltarea sa?

Bingo!

Nu o laud tocmai pentru că Emma nu le face pentru MINE, pentru tata ori bunei. Nu le face pentru străini. Și așa vreau să rămână. M-aș întrista enorm să știu că fetele noastre fac ceva ca să obțină aprobarea sau aplauzele noastre.

De ce spun asta?

Copiii au lipici la „bravo” și la aplauze. La un moment dat, când termină ceva de făcut, dacă sunt „hrăniți” constant cu laude, ei caută spectatori, caută public. Odată pomeniți adulți, vor căuta aprobarea celor din jur, la locul de muncă, acasă, în familie, la sala de forță, ORIUNDE. Cât despre exclamațiile de genul „Ce deșteaptă ești!”, din proprie experiență știu, pun o grea povară pe umerii copilului. Omulețul care crește cu etichetele „deștept”, „cel mai bun” și altele asemenea, se va teme să greșească, ar putea chiar renunța să încerce ceva din această cauză sau se va simți doborât în caz de eșec.

Dacă ai dat și tu cândva peste articolele ce se vor motivaționale, legate de educația evreilor, în care ni se spune că trebuie să le insuflăm copiilor că sunt cei mai deștepți și că trebuie să îi lăudăm 24 de ore din 25, atunci vedeți cartea “The Danish Way of Parenting”. Nu știu dacă o puteți găsi și în limba română. Pornind de la întrebarea „Ce îi face pe danezi cei mai fericiți oameni de pe pământ?” autorii ne fac să privim cu alți ochi copiii și grija de părinte.

Așadar, de ce nu îmi laud eu fetița de un an și două luni nici măcar atunci când mă ajută să mătur, atunci când ia buretele să șteargă pe jos după ce a mâncat sau atunci când îi reușește să treacă de pe un scaun pe altul, mai înalt? Apropo, ador abilitățile ei de escaladare și soluțiile ei pentru a ajunge la ceea ce își dorește.

Nu o laud, pentru că prefer să o încurajez.

Nu o laud, pentru că nu vreau să o deranjez.

Nu vreau să îi întrerup cercetările cu ovațiile, cu aplauzele mele. Nici într-un caz nu îi strig „bravo” atunci când îi reușește să înșurubeze ceva sau când construiește un turn din cuburi. Îi respect timpul și eforturile. Orice intervenție îi poate fura din concentrare, ceea ce poate nărui construcția.

Ce fac eu în schimb? Îi dăruiesc un zâmbet cald dacă ridică ochii spre mine, iar dacă văd că e pregătită să încheie activitatea sau să ia o pauză, îi spun cât de mult mă bucur pentru ea, că i-a reușit ceva, descriu în câteva cuvinte procesul și o încurajez să mai încerce dacă renunță (Exemple: Emma, te descurci tot mai bine la suprapunerea cuburilor, ce înalt e acum turnul, super! Emma, dar cât de repede te urci pe scaun, atât de puternică ești! Îmi place să te privesc urcând, ai abilități de alpinist! etc., etc…)

Neapărat îi mulțumesc pentru orice ajutor. În cartea „Educația Montessori în primii ani de viață. De la naștere până la 3 ani”, pe care o găsiți la Librarius, am subliniat zeci de rânduri care m-au inspirat mult și se află în rezonanță cu ceea ce cred eu despre laude și aplauze în timpul activităților copiilor.

Atunci când aplaudă, când spune „minunat”, când îi dă un pupic sau când face orice alt gest de genul acesta, adultul bine intenționat atrage atenția copilului către sine și îi mută atenția de la sarcina pe care o avea de îndeplinit. La prea multe interferențe de genul acesta, copilul devine conștient de sine. Să ne amintim ce probleme avem când practicăm un sport și ne gândim ce impresie își fac spectatorii despre noi sau atunci când avem de ținut un discurs și ne concentrăm pe înfățișarea noastră în loc să ne concentrăm pe public și pe mesajul pe care vrem să îl transmitem.

În plus, aclamările părinților, când sunt exagerate, îi pot afecta independența și îi pot crea așteptarea de a avea public pentru o realizare obișnuită”.

Vedeți neapărat cartea, iar eu voi reveni, într-una din zile, cu lista mea de lecturi pe care le recomand, în primul rând, viitorilor părinți.

 

 

 

 

 

Am născut 2 copii în mai puțin de un an. De ce nu avem o bonă?

Într-o zi, m-a sunat cineva să mă descoase despre cum mă descurc eu cu un copil de un an și un bebeluș de o lună. Apropo, la celălalt capăt al firului, era un bărbat care s-a declarat nespus de entuziasmat și bucuros pentru mine. Apoi, mi-a mărturisit: deși aveau un băiețel de 4 luni, el și soția lui erau gata să conceapă un copil chiar atunci, vorba aia: „Cât suntem tineri și putem”. În plus, spun mai toți, „e fain să ai o diferență cât mai mică de vârstă, copiii să fie ca gemenii”. Eu am rămas însărcinată la 2 luni după prima naștere.

Vezi și: suntparinte.md/anna-smolnitchi-aceasta-experienta-ne-a-determinat-sa-ne-protejam-pentru-ca-vrem-copii-planificati-si-sanatosi/

Emma avea 11 luni când s-a născut Mia și acum, ajunși la finalul celui de-al 4-lea trimestru (al patrulea trimestru = primele 3 luni din viața unui bebeluș, când are nevoie de multă căldură, brațe, legănat, în fine, condiții asemănătoare cu cele din burtica mamei), sfătuim prietenește:

Nu admiteți o nouă sarcină la scurt timp după ultima naștere. Protejați-vă. Planificați. Asta, dacă sunteți soiul cela de părinți care nu își cresc ORIȘICUM copiii. E greu, frate, e greu.”

Citește și: totuldespremame.ro/bebelusul-tau/dezvoltare/trimestrul-iv-sau-de-ce-bebelusul-este-fericit-doar-bratele-voastre

Dificultățile noastre:

  1. Emma adoarme și astăzi doar legănată. Se întâmplă să o legănăm o oră și mai mult. În plus, se opune când vrem să o ajutăm să adoarmă. Efectiv sare ca arsă atunci când o punem pe pernă, chiar dacă tare vrea să doarmă. Așa cum e firesc, Mia tot vrea să fie legănată și purtată în brațe (Am avut o perioadă în care, până la ora amiezii, bifam 4-5 km prin casă, făcuți cu ea în brațe. Recordul meu personal la pașii făcuți cu Mia în brațe este de 9 km până la ora amiezii, 20 de km în total, în ziua aceea ). Eu am doar două mâini și două picioare, de aici și problema: adormirea lor concomitentă. Vestea bună e că nici de sală de fitness nu am avut nevoie ca să revin la kilogramele de până la sarcină.
  2. Dacă plânge una dintre fete, plânge și cealaltă. Este inevitabil. Iarăși, eu am doar două mâini și două picioare. Consolarea lor concomitentă devine o provocare.
  3. Acum că e iarnă, organizarea ieșirilor afară, pe care le consider obligatorii în fiecare zi, este un act complicat. Desigur, am eu o schemă…o consecutivitate, care îmi permite să ies cât de cât elegant din situație, fără a testa răbdarea fetelor, dar fără transpirație nu se termină. Cel mai mult, evident, transpir eu, căci am de coborât trei etaje.
  4. Jocurile. Emma e ultra jucăușă și ador asta la nebunie, face mult zgomot, râde tare, lucruri pe care le iubesc cu toată ființa. Problema e că Mia, cel puțin deocamdată, adoră liniștea. Acum faceți voi concluzii. Mai e și faza că Emma e nebună după Mia, vrea să o pupe constant, să o ciupească, să o giugiulească, iar micuța noastră vrea să doarmă 15-16 ore pe zi. Ați prins ideea, nu-i așa? Nici astăzi nu m-am lămurit cum să o opresc pe Emma, ca un părinte conștient, atunci când bate tare în ușa de la odaia în care doarme Mia și vrea să intre la ea. Aici am o recomandare: dacă vreți să concepeți un copil, treceți un control psihiatric. Creșterea copiilor vă poate pune la grea încercare psihicul. Acum serios, e foarte greu să îți stăpânești furia atunci când copiii îți testează limitele, chiar dacă îi iubești la infinit.
  5. Terenurile de joacă. Au fost o provocare și în ultimele mele luni de sarcină. Îmi doream ca Emma să aibă o copilărie cu multă joacă, așa cum e firesc. Nu voiam să îi îngrădesc accesul la topogane și altele doar pentru că aveam o burtă uriașă. Cu Mia în wrap, devenise și mai complicat. Emma nu mergea încă, avea nevoie de mâini ca sprijin pentru a merge dintr-o parte în alta. Și astăzi are nevoie de mine ca să urce pe topogane, așa că da, mă distrez și eu, mai ales că toate trei suntem îmbrăcate călduros pe timp de iarnă.

Mă opresc aici. Cred că aceste situații sunt suficient de grăitoare ca să aud întrebarea „De ce nu ceri ajutorul bunicilor?” sau „De ce nu ai o bonă?” Cel puțin asta aud foarte des de la oamenii care știu cum e să ai în grija ta copii mici. Iată și răspunsul meu: mi-am dorit ca fetele noastre să se împrietenească, să se cunoască, să învețe de mici să își respecte nevoile, mi-am dorit să le cunosc eu bine. Având un ajutor, fără să vrei, scapi niște amănunte, nu îți urmărești îndeaproape copilul ca să îi observi reacția la diverse lucruri. Noi nu avem un regim alimentar sau de somn nici pentru Emma, nici pentru Mia, le urmăm necesitățile. Le urmăresc privirea, reacțiile, ca să știu dacă vor să doarmă, dacă s-au plictisit, etc. Având pe altcineva cu noi, aș fi mereu ocupată doar cu una din fete, inevitabil acestea ar sta mai mult deoparte decât împreună și aș pierde toate lucrurile prețioase câștigate până astăzi, la care ținem foarte mult, și anume:

  1. Emma își adoră surioara. O pupă ori de câte ori are ocazia. Aleargă la ea atunci când plânge, să o legene. A văzut cum fac eu asta și mă imită. Îi fredonează „a-a-a” să adoarmă. Nu vede în fetița noastră mai mică un obstacol, care i-a furat atenția părinților, ci un omuleț care are nevoie de noi toți, și care, apropo, e tare drăgălaș. 

    De la mamele care se află într-o situație similară cu a mea, dar care și-au dus copiii mai mari la bunici în prima lună de după naștere, aud istorii ce mă conving că procedăm corect. Cel mai fericit scenariu – copiii mai mari nu sunt cooperanți, nu ascultă de părinți. Cel mai trist – își lovesc frații mai mici, luptă pentru atenția părinților. O mămică mi s-a destăinuit că fetița mai mare, de un anișor și câteva luni, a trecut prin stres puternic atunci când s-a născut frățiorul, după ce a fost dată spre îngrijire bunicilor ca mama să se adapteze la noua situație. Noaptea, copila se trezea plângând și strigând-o pe „mama”. Ea mi-a mărturisit: „M-am gândit la mine atunci când am lăsat-o pentru ceva timp cu buneii…” Am simțit o părere de rău în glasul ei.

  2. Emma învață să aștepte, să aibă răbdare. În prima săptămână de la a doua naștere, eu plângeam des, deoarece îmi părea că Emma nu e încântată să avem „o codiță” după noi, pentru care tragem pe dreapta din 10 în 10 minute, ca să o alăptez sau să o consolez când plânge. Nu după mult timp, fata mea mai mare nu avea nicio problemă să aștepte să o îmbrac pe Mia, să o hrănesc, să o legăn, să joc fotbal cu cu ea având-o pe Mia în brațe, etc. De cealaltă parte, și Mia învață să aștepte. E tot mai răbdătoare atunci când o hrănesc, îi schimb scutecul sau fac orice altceva cu Emma. Așteaptă liniștit să revin la ea ca să o alăptez spre exemplu.
  3. Emma e tot mai independentă. Am început să îi dezvolt această calitate pe la 7-8 luni. Citisem despre „coșul cu comori” și i l-am oferit cu mare drag. După Montessori, atunci când bebelușul stă pe funduleț, e potrivit să îi oferi un coș cu zeci de obiecte, de prin casă adunate, ca să le examineze. Bebelușul are o capacitate extraordinară de concentrare, trăsătură care trebuie constant dezvoltată. Astfel, o lăsam pe Emma singură cu nevoile ei, nu interveneam și ea s-a obișnuit cumva să se joace singurică. Făceam asta și în parc. Îi puneam jucăriile pe pătură, iar ea le tot analiza. De la coș am ajuns la odăi. Adică, atunci când mergea de-a bușilea, o lăsam și singură în toate odăile casei, asigurându-mă că nu avem obiecte periculoase aruncate la nimereală. O strigam doar din când în când. Așadar, și astăzi, Emma noastră se distrează foarte bine singurică, iar când are chef, mă urmărește peste tot, în timp ce fac treburile casnice. Vrea și ea să măture, bagă rufele la spălat, le întinde pe uscător nu înainte să le scuture. În fine, face ceea ce fac bebelușii și copiii cel mai bine: imită. Aș avea toate astea dacă mai era un ajutor pe lângă mine?
  4. La urma urmei, decizia noastră, a mea și a soțului, de a avea grijă de copii noștri fără a apela la ajutorul terților, ne unește pe noi toți, ca familie. Ba chiar și dormim în patru, într-un pat, dar asta e o altă poveste.

Mai jos, vedeți „kitul meu de supraviețuire”, și cine știe, poate va servi drept sursă de inspirație pentru cineva.

  1. Soțul meu. Nici nu îmi pot imagina cum m-aș descurca fără el. Am motive să vorbesc zile întregi despre acest om minunat, care mă ajută la toate atunci când nu este la muncă. El nu încearcă să vină mai repede acasă, ci aleargă ca să mă ajute. Nu doarme nici el nopțile. În săptămâna în care Emma a avut un fel de viroză la stomac (nu vă plictisesc eu acum cu termeni medicali), soțul meu aduna doar 1-2 ore de somn (noi avem ceasuri care țin evidența pașilor și orelor de somn, de aceea tot vin cu date precise). Sergiu stă cu fetele ca să merg la sport, coafor sau oriunde am nevoie. Schimbă scutece, face curățenie în casă și da, ne întreține. El e super tatăl fetelor, de aceea Emma rostește și cântă „tata” cu mult drag.
  2. Wrap-ul. Această stofă e ca o pereche de mâini pentru mine. Mia doarme neîntrerupt ore întregi în el, când suntem la plimbare. Tina – consultantă în sisteme de purtare a bebelușilor, m-a învățat să îl leg corect, spre fericirea și sănătatea fetiței mele. Beneficiile sunt nenumărate – copilul se simte în siguranță, picioarele îi stau în poziția „M” (o poziție ce ajută la dezvoltarea fizică armonioasă și previne displazia de șold), bebelușul revine la starea „sunt în burtica mamei și ce bine e”. 

  3. White noise. Este fâșâitul, care imită sunetele din burtica mamei și ajută bebelușul agitat să se relaxeze sau să adoarmă. Am descărcat aplicația White Noise Lite, disponibilă pe Android și IOS. Recomandările ar fi: airplane mode în timpul utilizării (iată de ce nu mă mai găsiți la telefon), volumul și folosirea moderată pentru a evita deteriorarea auzului și dependența.
  4. Laptele matern. Avem o săptămână de când Mia adoarme la sân. Yaaay!!! Sper să devină o tradiție, căci e o metodă mult mai eficientă și de mii de ori mai plăcută decât legănatul.
  5. Mașina. Nu avem spații verzi lângă casă, deci mașina de familie ne salvează. Mi-aș ieși din minți dacă aș sta numai în casă sau în curte. Îmi este mai ușor cu fetele afară. Emma e în cărucior, acum și pe jos, iar Mia – la piept. În plus, ambele dorm strâns și mult atunci când suntem afară.img_7519
  6. Cărțile de parenting. Așa cum un om credincios are nevoie de cărți religioase sau de întâlniri cu oamenii ce au aceleași valori, ca să mențină focul credinței, ca să se inspire și să se țină departe de păcat; eu găsesc inspirație în cărțile de parenting. Sunt sursa mea de informare despre cum e construit psihicul copilului, despre cum se dezvoltă la diferite vârste și despre cum eu pot răspunde nevoilor copiilor mei într-un mod armonios.

Citește: recomandari-de-carti-de-parenting-cu-respect-si-blandete.

Acum, când Mia are 3 luni, fac un bilanț și înțeleg că aud mai rău, am mai multe vergeturi, spatele e făcut praf, plâng mai mult, am o frică în plus – cea de a nu reuși ceva sau de a nu mă descurca, citesc fooooarte puțin, dorm și mai puțin, mănânc rar și pe fugă, beau cafea.

Pe de-altă parte, mă rog și îi mulțumesc lui Dumnezeu mai des.

Râd mai mult, dar foarte mult.

Am o sursă inepuizabilă de drăgălășenie zilnic.

Învăț o sumedenie de lucruri de la fete, spre exemplu să mă bucur de mărunțișuri, să cânt mult și să dansez, să îmi fac de cap, să inventez jocuri din nimic, să mă plimb la aer curat fără să mă gândesc la ceva anume, ca să pot admira natura în mod conștient. Ele mă învață să fiu prezentă cu toată ființa în tot ce fac.

Stau cel mult 15 minute pe Facebook…pe zi.

Mă plimb la aer curat foarte, foarte mult, dar parcă am mai zis asta.

Învăț să fiu un părinte bun, deci și un om mai corect. Apropo, eu le recomand tuturor oamenilor, chiar și „non-părinților” să lectureze cărți de parenting. Te redescoperi pe tine, îi privești cu alți ochi pe ceilalți, înveți să comunici cu cei mici, dar și cu adulții mai eficient, cu mai multă toleranță și înțelegere.

OOOOffff, s-a întins povestea mea pe zeci de pagini. Oameni, sunt atât de fericită cu cele trei comori ale mele. Niciodată în viața mea nu m-am străduit atât de mult, nu am pus atâta suflet, pasiune și dragoste în ceea ce fac sau trăiesc. În fiecare zi, fără bonă sau bunica alături, învăț de la fetele mele să fiu un om mai bun. În primul rând pentru asta eu le mulțumesc.

Foto, copertă: Irina Spinei

 

 

 

Valeriu Istrati a salvat de la moarte 4 cai și i-a adoptat. Ajută-l să-i crească!

Valeriu este omul care bucură ochii din mai multe motive. L-ați văzut, mă gândesc eu, nu o dată pe panourile de publicitate din țară, în calitate de model. Cei mai harnici dintre voi l-au văzut făcând curățenie în timpul campaniei „Hai, Moldova!”. Amatorii de vin i-au gustat licorile, căci el mai e și vinificator. Cetățenii sportivi ai neamului s-au „împiedicat” de el la maratoane sau au urcat cu el pe vârfuri de munți, căci Valeriu Istrati mai este și ghid montan. El vă poate ghida și pe dealurile Moldovei dacă vă place să faceți hiking. Cei mai norocoși dintre noi au ajuns în obiectivul lui și s-au făcut cu fotografii faine, căci acest tânăr se pricepe la fotografie. Mai pe scurt, revenind la început, Valeriu Istrati bucură ochiul pentru că e frumos și pe dinafară, și pe dinăuntru. A intrat el într-o poveste, tot pentru că e bun, pentru că iubește animalele și nu vrea să le știe suferind. A cumpărat 4 cai care urmau să fie sacrificați. Foștii stăpâni voiau să scape de ei doar pentru că a devenit mult prea scumpă întreținerea.

„Anume aceşti căluţi, m-am atașat de ei … nu au pe nimeni, sunt ca nişte copii pe care i-am adoptat. Tare mă doare că sunt multe animale maltratate, chinuite, apoi pur și simplu aruncate la carne. Vreau să avem o relaţie mai bună cu animalele, folositoare pentru ele și oameni”, îmi explică Valeriu

„Copiii” lui Valeriu mănâncă mult, cam o jumătate de balot de fân sau lucernă pe zi. Onorariile pe care le ridică el, făcând ceea ce v-am povestit la început, nu îi ajung ca să le ofere căluților Agni, Yuki, Casper și Wise tot de ce au nevoie.

 

„ Încerc să pun pe roate infrastructura de care au nevoie, pe de o parte, iar pe de alta, adun voluntarii – oamenii pasionați de călărie și iubitorii de animale, ca să le oferim educația necesară. Pe hârtie, căluții sunt ai mei. În realitate ei îi aparțin comunității, de aceea apelez la comunitate pentru a-i ajuta să supraviețuiască.”

Cum îi puteți ajuta?

Urmăriți pagina de Facebook Eco Farm Râșcova: EcoFarmRiscova

Veniți la evenimentul de mâine, un curs expres de fotografie, pe strada Miron Costin 5. Lecția începe la ora 18.00. Taxa de intrare e una modestă, de doar 47 de lei. Dar dacă veți simți o chemare a sufletului, să donați bani pentru a susține proiectul de salvare inițiat de Valeriu, nu ezitați să o faceți. Așadar, mâine puteți învăța cum să vă înțelegeți bine cu Photoshopul și alte lucruri utile dacă sunteți pasionat de fotografie. Detalii despre eveniment găsiți aici: На корм коням