Când toți îmi spuneau că nu pot să nasc natural, el m-a luat de mână și m-a dus în sala de naștere

Acum trei zile, i-am dat naștere celui de-al doilea copil, într-una din sălile Spitalului Clinic Municipal Nr.1, după 38 de săptămâni în care tot auzeam de la diferiți medici și oameni buni că nu am cum să nasc natural cu cicatricea pe uter, lăsată de cezariana de acum 11 luni. 

Trebuia să aștepți cel puțin 2 ani ca să rămâi gravidă, mai ales că ai avut preeclampsie la prima sarcină”. Cam așa a început una din nenumăratele lecții de morală, pe care am auzit-o cu doar o săptămână înainte de naștere de la un ginecolog obstetrician, la un seminar pentru viitori părinți.

Mmm…eu sunt în săptămâna a 37-a, nasc în curândE cam târziu să vorbim despre ce ar fi trebuit să fac 9 luni în urmă, în momentul în care în mine trăiește un copil de 2 kg 500”, m-am gândit eu.

„Și tu vrei să naști natural?”, continuă medicul. „Nu știu, vedeți voi, dar eu am avut așa un caz în practica mea, când o pacientă, tot cu o cicatrice de 4 mm pe uter, a murit. A murit și copilul”

Bla, bla, bla, bla…

Creierul meu, în acest punct, a încetat să mai înregistreze ceea ce vorbea doamna.

Ce bine că eu nu sunt chiar așa de ușor de impresionat”, mi-am zis eu și am răsuflat ușurată, știind că nașterea fetiței mele e în mâinile medicului obstetrician Constantin Ostrofeț. 

De fapt, știam eu bine care sunt riscurile. În ziua în care am văzut două liniuțe roșii pe testul de sarcină, am stat de vorbă cu Google: „Hey, google, cum e cu sarcina la scurt timp după cezariană?” M-au cam înspăimântat rezultatele căutării. Ruptură uterină, hemoragie, moartea copilului, moartea mamei, moartea mamei și a copilului, medicii sugerează avortul …. Asta găseam pe diferite site-uri și forum-uri.

Medicii care îmi supravegheau sarcina zâmbeau cu neîncredere atunci când le spuneam că domnul Ostrofeț nu intenționează să planifice o nouă operație de cezariană. Doar Egor Nekitin, la care mergeam pentru ultrasonografia sarcinii, reacționa cu „da, cicatricea e bună, merită să încercați natural”. În rest, de la mamă, cunoștințe și medici, auzeam „Nu, nu e posibil. Dar nu ai voie, e periculos, de ce să riști?”, etc. Un ginecolog mă și băga în spital la un moment dat, prezicându-mi naștere prematură.

„O să naști natural, îți dăm ție și bebelușului această șansă. De tăiat…eu oricând reușesc, nu îmi trebuie mult timp, durează câteva minute”, auzeam eu de la Constantin Ostrofeț, medicul alături de care aș naște de zeci de ori.

Știți, eu nu prea înțeleg femeile care merg să nască la obstetricianul de gardă. Nu le judec, înțeleg doar că eu nu aș putea proceda astfel. Pentru mine, omul care asistă la naștere e ca și tatăl copilului. Pur și simplu nu poate fi oricine. Trebuie să știi că ai încredere deplină în el, să te simți confortabil în preajma lui, căci la urma urmei, ai de scremut în fața omului, iar o porție de fecale sigur iese din toată afacerea. Iar acum, serios vorbind, mai e și o chestie de energie. Miracolul de aducere pe lume a unui suflet cere un medic apropiat inimii mamei.

Citește și: Proaspăta mămică, Anna Smolnițchi, despre experiența de naștere la Spitalul Nr.1 din Chișinău: „Iată ce am pățit…”

Și atunci, haideți să vă povestesc cum arată un obstetrician care nu alege calea cea mai ușoară, ci cea mai sănătoasă și firească de naștere a unui copil. De la ora 2.00 noaptea, când l-am scos din casă cu apelul meu despre „crampe în abdomenul inferior”, până la 11.40 ziua, când am auzit primul strigăt al bebelușei noastre, Constantin Ostrofeț a arătat ca un matematician, apoi ca un clarvăzător, giuvaier, dar în primul rând – prieten. Din clipa în care m-a luat de mână și m-a condus în sala de naștere, până în cea în care mi-a pus fetița pe burtă și și-a scos mănușile, a luat zeci de decizii, a făcut poate sute de calcule, a spus vreo 10 glume bune și a învățat pe de rost, probabil, fiecare curbă din organele mele interne (de la burtă în jos).

Nu credeam că aș putea ajunge să fac asta, dar i-am mulțumit în gând de mii de ori pentru decizia de a recurge la anestezia epidurală, despre care spuneam, la început, că nu o vreau nici în ruptul capului, căci îmi doream o naștere sută la sută naturală. „Inamicul” meu din seringă ne-a ajutat mult, a grăbit deschiderea colului uterin, respectiv a redus riscul de ruptură uterină din cauza contracțiilor puternice. Și apoi, cele 3 ore de contracții intense, în care am simțit că mi se desface în bucăți bazinul, pe alocuri cu senzația că vreau să îmi smulg părul din cap, m-au convins că merită să profiți de invențiile din medicină, iar ajutorul medical nu face nașterea mai puțin naturală. La stomatolog nu spunem „nu” anesteziei atunci când ni se scoate un nerv sau un dinte, nu? Desigur, am acceptat senină anestezia epidurală deoarece aveam garanția că nu afectează copilul, nu ajunge la el sub nicio formă. Mai știam că va fi administrată de un expert, de către Ion Chesov – o bijuterie pentru reanimatologia și anesteziologia din Moldova. 

Revenind la naștere, ca să le răspund tuturor oamenilor care mă tot întrebau de ce aș risca să nasc natural, când există o opțiune simplă și rapidă – cezariana. Deși încă mă doare rău fundul după incizia perineală (intervenție absolut necesară, apărută în proces), sunt în al zecelea cer de fericire că am trăit experiența de a naște natural. Deși am simțit agonia contracțiilor intense și am petrecut mai bine de 9 ore în sala de naștere, îi sunt infinit recunoscătoare domnului Constantin Ostrofeț că nu e genul de medic care să caute căi ușoare. Are un respect mult prea mare față de naștere, în forma în care a proiectat-o Dumnezeu. Desigur, vine cu mici ajustări „tehnice” atunci când e cazul, astfel încât să nu fie puse în pericol viețile mamei și copilului. 

  1. Travaliul mi-a dat timp berechet ca să mă pregătesc pentru întâlnirea cu fetița noastră, am reflectat asupra miracolului pe care urmează să îl trăiesc.
  2. Alături de mine a fost soțul meu, iar nașterea fetiței ne-a unit și mai mult. El a urmărit întregul proces, m-a ținut de mână, s-a rugat cu mine, a respirat într-un ritm cu mine și a tăiat cordonul ombilical. Eu am născut-o pe Mia, dar amândoi am creat ființa care astăzi ne completează fericirea.
  3. Am simțit-o pe fetița noastră mai aproape ca oricând în timpul travaliului și în timpul nașterii. Simțeam cum își face cale spre ieșire, ca o adevărată luptătoare. Încă înainte de a se naște, m-a ajutat enorm. S-a poziționat avantajos pentru noi încă pe la 7 luni, a coborât atât de delicat în bazin, fără să deterioreze cicatricea de pe uter, ea a muncit mai mult decât mine la naștere. Pot număra pe degete numărul împingerilor mele. De aici și sentimentul mai pronunțat, că aduc pe lume o minune, mă simt și mai binecuvîntată să îi fiu mamă. Înțeleg și mai profund cât de fenomenală este ea, nașterea ei, ca rezultat – simt o responsabilitate mai mare. Doamne, dar cât de specială e!
  4. Am cântat în travaliu și în timpul nașterii propriu-zise (expulziei copilului).
  5. La cezariană m-am simțit ca o valiză din care s-a scos un copil, am rămas cu un soi de neîmplinire. După nașterea naturală, m-am simțit mamă în deplinul sens al cuvântului, aveam senzația că eu m-aș fi renăscut, am trăit un sentiment unic de purificare. .

Așa cum la Premiile Oscar, câștigătorii vin cu o listă de oameni care au contribuit la succesul lor, eu o să îmi mulțumesc echipa mea în operațiunea „Nașterea Miei” și o să recomand cu drag specialiștii care au contribuit la venirea în siguranță pe lume a fetiței noastre.

Viorica Mândru – medic de familie, clinica Sancos ( toate analizele au fost efectuate la timp, lucru de care nu am avut parte la prima sarcină, la o policlinică din sectorul Buiucani. Acolo, medicul nici măcar nu răspundea la apelurile mele telefonice);

Egor Nechitin – expert în ultrasonografie, îl găsiți la Spitalul Clinic Municipal Nr. 1 sau la Medpark;

Constantin Ostrofeț – medic ginecolog obstetrician … Să mai spun ceva despre el? 

Ion Chesov – anestezist cu mâini de aur, Spitalul Clinic Municipal Nr. 1. Și după prima, și după a doua naștere, spinarea mea a și uitat de întâlnirea cu injecțiile. Zero disconfort. În plus, comunică pe nota 10 cu pacientul, oferind explicații atât cât e nevoie, despre ceea ce urmează să se întâmple. 

Dumnezeu – El e cu noi tot timpul. Grație lui a și apărut Mia în viața noastră, El a ghidat-o spre lumină, spre lumea din afara burticii, în siguranță…Dumnezeu ne-a scos în cale toți profesioniștii despre care am vorbit mai sus. Apelați la ei cu încredere. Sănătate vă doresc!

 

 

Advertisements

Familia noastră s-a mărit cu un membru! Bine ai venit, puiule

Puiul pentru care încă nu avem nume, deoarece așteptăm ca Emma noastră să crească și să îi aleagă unul, a venit în casa noastră la timpul potrivit. Mă tot bântuia gândul că Emma va avea nevoie, în curând, de o jucărie care să reprezinte un personaj. Astăzi ea e mai mult decât fericită cu recipientele cosmetice, capacele și ustensilele de bucătărie, dar în cel mai apropiat timp, își va dori un „Tea Time” spre exemplu (tea time = acel joc al copiilor, când se adună păpușile și jucăriile de pluș la masă, pentru un ceai de regulă invizibil). Mai știam că nu vreau banalul pluș pe care îl găsim în comerț sau, Doamne ferește, o Barbie. Îmi doream ceva special, așa cum este pentru noi Emma. Visam la o jucărie care să-i stârnească imaginația, generând o sumedenie de povești în jurul său.viber image

 „Doamne, cât de scump e, dar câtă muncă văd în el!”, m-a făcut să exclam puiul de cerb, cu obrăjorii roz, cea mai drăgălașă jucărie din câte am văzut eu vreodată. 

„Mulțumesc, și mulțumesc că mă înțelegi”, a răspuns Diana roșind.

Fiecare jucărie creată de ea este unică și îi vine ca o mănușă micului stăpân.

„Fiecare are caracterul său. Una este blândă, alta mai îndrăzneață. Încerc să le încarc mereu cu energie pozitivă, caldă. De fapt, toate jucăriile îmi sunt dragi și scumpe. Am grijă ca jucăria să reflecte cumva personalitatea copilului care îi va fi prieten”, mi-a povestit Diana mai târziu.

42497100_467867477050771_6498714564606033920_n

Am înțeles că drăgălășenia cu cornițe îi place Emmei, deoarece e unica jucărie din colecția ei care nu a fost aruncată peste bord, adică nu a fost dată jos din cărucior. Mulțumesc, Diana, pentru un camarad de călătorie. Îi ține de urât și în mașină!

3CE5E717-6AF4-46A0-AC9E-BD72D1853261

Diana confecționează jucării amigurumi. Denumirea vine de la tehnica japoneză pe care o aplică ea – croșetat în spirală. Omuleții, jucăriile și piesele de decor pentru casă se „nasc” din fibre sintetice și bumbac sau din bumbac curat, puf, în unele cazuri din lână.

Atenție, părinți, jucăriile au o umplutură hipoalergenică! Pe lângă faptul că sunt frumoase, jucăriile amigurumi mai sunt și utile. Textura e una reliefată, de aici și masajul sănătos pentru degețelele copilului, apoi exercițiul perfect pentru dezvoltarea motricității fine. Sunt atâtea detalii mici de pipăit! Ochiurile de ață îl țin ocupat pe un bebeluș minute bune, căci e nevoie de ceva concentrare pentru a examina toate curbele de ață lăsate de croșetă. De altfel croșeta nu lipsește din geanta Dianei niciodată. Nu în ultimii trei ani.

 

„La începutul sarcinii, mama mi-a croșetat un fular. Mi-a plăcut atât de mult, încât am rugat-o să mă învețe și pe mine, să îmi arate câteva tehnici. Și cum pofta vine croșetând, am început să caut tehnici mai complicate. Internetul e plin de tutorials. La început, croșetam fețe de pernă, pături pentru bebeluși, iar mai târziu tricotam accesorii pentru toamnă și iarnă ( fulare,cușme,mănuși). Căutam ceva nou, așa am ajuns la jucăriile croșetate. Croșetez și tricotez cu multă pasiune mai puțin de 3 ani, însă fac asta în fiecare zi, nu pierd nici o secundă liberă”, aflu de la Diana.

72CE4DAB-E6B9-4632-97B4-E132D9A76B92.jpeg

Iar furnicuța noastră are și o pagină de Facebook, Jelly Wish. Acolo e toată echipa de prieteni ai cerbului nostru, pe care îi așteptăm la ceai cu Emma… În curând, li se va alătura și Mia, fetița pe care o așteptăm să se nască. Până va putea să se așeze la masă, bebelușa va explora zornăitoarea croșetată tot de Diana.

Foto: Jelly Wish

 

 

 

Copiii nu sunt proprietatea noastră și nu ni se dau ca să ne ajute la bătrânețe

Așa cum martorii lui Iehova distribuie „Turnul de Veghe”, așa eu aș distribui cartea „Материнская любовь” de Anatolii Nekrasov. M-aș asigura că ajunge în fiecare familie din Moldova. E ca un deșteptător pentru toate femeile, dar și bărbații, care își sugrumă copiii cu ceea ce numesc ei „dragoste de mamă” sau de tată. Poate servi drept ghid pentru cei ce își doresc să devină părinți.

Încă la școală, am văzut cum o mamă își sufoca fiul cu așa-zisa sa “grijă”. Printre multe altele, mama lui mă suna pe mine sau alte colege, aproape în fiecare seară, să afle care erau temele pentru acasă. Își verifica astfel copilul, ca nu cumva să rateze un exercițiu și să ajungă nepregătit la școală. Și așa, până la liceu ….(s-a transferat la profilul real după a 9-a, deci nu știu cum se descurcau ei mai departe). Mama lui asista la unele lecții și răspundea pentru fiu la unele întrebări, îl lua acasă după ore, a izbutit chiar să facă scandal atunci când o colegă a uitat să îi returneze băiatului un beteag stilou. În fine, mama lui A. era cu el peste tot. Interesant, ce o fi făcând colegul astăzi…

Cunosc o mamă care a tot dirijat viața personală a fiicei sale și care, astăzi, intervine fără inhibiții în viața de familie a fetei, cu „sfaturi” despre cum aceasta și soțul ei să gestioneze bugetul, acuzându-i că sunt risipitori.

Cunosc fooooooarte multe mame, care “respiră” cu viața propriilor copii și nepoți. Unele spun sincer că anume copiii sunt sensul vieții și că trăiesc pentru ei.

Știu femei care nu sunt împlinite în relația cu soții și își focusează toată atenția asupra copiilor, inclusiv când aceștia au deja proprii lor copii. Nu ezită o clipă să își facă simțită prezența în familia  lor, iar dacă nu îi invadează cu vizite, atunci se rezumă la apeluri telefonice…zilnic… de câteva ori.

Cred că nu mai are rost să înșir, aici, istorii despre mamele care încearcă să își trăiască visele prin intermediul copiilor. Dacă ele nu au putut fi campioane la tenis, atunci fetele lor sigur o să reușească. Cunosc părinți care au insistat ca fiii/fiicele lor să urmeze o anumită carieră deși acestora deloc nu le place ceea ce fac astăzi. O tânără mi-a mărturisit că se teme să își înfrunte tatăl, care arde de nerăbdare ca ea să lucreze în domeniul vamal, deoarece el ar fi depus mult efort pentru studiile ei și stagiul la o instituție prestigioasă. Cum să îi spună acum, când absolvește universitatea, că nu o interesează domeniul? Mama i-a spus că e o rușine să revină cu traiul în Moldova după studiile făcute la Moscova, că trebuie să își croiască un destin mai bun acolo ca să nu ajunga ca ea. Trebuie… trebuie… acest “trebuie”, impus mai ales de mame, a ruinat atâtea talente și caractere.

Iată că am ajuns la carte și recomandarea mea de lectură. “Материнская любовь” rezonează atât de bine cu tot în ce cred eu! Am ciugulit câteva teze, după mine esențiale, pe care le las aici. Sper să vă stârnească interesul, astfel încât să mergeți la librărie după ea. Eu am găsit-o la “Billion”, pe bulevardul Ștefan cel Mare. Costa doar 55 de lei.

 

1. Dragostea maternă în exces, pe care e mai potrivit să o numim sentiment de maternitate, presupune senzația unui drept de proprietate, atașament excesiv, egoism, nemulțumire, orgoliu, dorința de autoafirmare prin copil. Și atunci, reiese că într-o astfel de “dragoste de mamă”, anume dragostea lipsește.

2. În unele cazuri, mamele își iubesc fiii așa cum o femeie își iubește partenerul de viață. Asta se întâmplă atunci când nu se exprimă dragostea față de un bărbat, fie pentru că tatăl nu este prezent în familie, fie pentru că în cuplul părinților nu există suficientă iubire ori armonie. Deseori, asemenea mame le tot spun fiilor: “E timpul să te însori”, însă la nivel de subconștient, femeile cred altceva și le încurcă energetic să își întâlnească perechea.

Psihologii operează cu termenul “incest psihologic”. Acesta se produce atunci când mama înlocuiește dragostea pe care trebuie să o poarte față de tatăl copilului ei cu dragostea față de fiu. În asemenea caz, fiul deseori crește infantil sau agresiv, nu are capacitatea să formeze o familie și să o aducă la fericire. Uneori, asemenea bărbați caută se autoafirme recurgând la narcotice, băutură…

3. Energia feminină neconsumată a mamei se poate manifesta și în raport cu fiica sa, sub formă de gelozie. Îi poate pune piedici la crearea unei familii. Cele mai mari probleme apar acolo unde fiica matură locuiește cu mama solitară. Dacă fata nu se va rupe de influența mamei, riscă să se îmbolnăvească și să îmbătrânească mai repede dacă nu se dezvoltă ambele spiritual.

4. Deseori, atunci când copiii reușesc să se rupă de dragostea maternă apăsătoare, în timp ce mama refuză să se schimbe, asupra ultimeia se abat boli. Așa se explică numeroase maladii specifice femeilor.

5. Proaspăt însurățeii trebuie să locuiască separat de părinți, măcar la început, mai ales dacă relația părinților este lipsită de dragoste și de fericire. Sub influența dragostei materne în exces se poate stinge dragostea tinerilor. Părinții trebuie să evite la maxim apariția în spațiul tinerilor, mai ales dacă relația lor de cuplu scârțâie.

6. Ca să nu se îndepărteze copiii, părinții trebuie să se focuseze asupra propriei persoane, să se dezvolte și să își îmbunătățească relația. Foarte mult îi dăunează copilului ura, supărarea, gelozia, furia pe care le-ar putea simți mama față de tatăl copilului. Chiar dacă nu aude lucrurile negative spuse de mamă părintelui său, copilul trăiește în această energie de vibrație foarte joasă și dură, devenind capricios, agresiv. La maturitate devine un consumator, un vampir energetic.

7. Copiii nu sunt proprietatea părinților, ci spirite libere, care au venit pe Pământ cu propria misiune. Părinții nu trebuie să îi educe, ci să îi ajute să crească oferind propriul exemplu. Ca să poată disciplina, parintele trebuie să se autodisciplineze. Copiii sunt micii noștri învățători, oglinda noastră care ne arată defectele dintre cele mai profunde, venite din copilărie sau tinerețe. E bine să le vedem și să lucrăm asupra lor, în loc să ne supărăm pe copii.

8. Copiii nu ni se dau ca să îi transformăm în copiile noastre sau în ajutor la bătrânețe. Ni se dau ca să devenim noi mai înțelepți. Copiii vin cu o misiune a lor pe Pământ, nu ca să rezolve problemele părinților. Copiii nu le datorează nimic părinților, căci ultimii i-au chemat în viața lor, spre propria bucurie. Să își aducă aminte de copilăria fiilor/fiicelor, câtă fericire au simțit, fericire creată de copii.

9. Așa cum spune Osho, copiii nu sunt proprietatea părinților și trebuie tratați cu respect, așa cum sunt tratați adulții. E greu să respecți un copil, dar foarte ușor să îl umilești. Nu trebuie să le băgăm în cap tot felul de idei, ci să le oferim libertate și dreptul la greșeli. Nu trebuie să le dăm comenzi copiilor, oricum nimeni nu le îndeplinește. Aceștia doar devin adulți cinici.

10. Atunci când mama își împovărează copiii cu dragostea sa, copiii caută să fugă de acasă cât mai repede și cât mai departe, să se însoare sau să se mărite cât mai curând. Așa apar familii în care fundamentul nu este dragostea.

11. Misoginii și bărbații care fug de responsabilități, care nu vor să întemeieze familii, sunt rodul sentimentului de maternitate (“dragoste maternă excesivă”).

Cum poți scăpa de influența negativă a “dragostei materne” în exces? În unele cazuri, este imposibil fără a te îndepărta fizic, fără a te muta cu traiul în altă parte. Ajută practicile spirituale, faptele bune, concentrarea pe autocunoaștere și comunicarea intensă cu oamenii care călătoresc, care au diverse pasiuni.

Dar ce să facă mamele care ajung să conștientizeze “grija” și “dragostea” lor în exces față de copii? Mai departe, vorba poetului, scrie în carte. Răspunsul îl găsiți în “Materinskaya Liubovi”. Lectură plăcută vă doresc!

 

 

 

Femeia care a coborât în craterul unui vulcan activ din Congo vine la Chișinău

Alpinistă, ghid montan, snowboarder, schioară, biciclistă, maratonistă, scufundătoare…Super Femeia despre care am pornit a vă povesti și pe care o vom putea vedea în carne și oase în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău pe 29 septembrie, a îndeplinit de una singură, într-un an, programul „Kaspersky 7 Volcanos Expedition”. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că Olga a escaladat cel mai înalt vulcan de pe fiecare continent al Planetei Pământ. Prin urmare, în 2013, a devenit al treilea om din lume și primul din Rusia care a reușit o asemenea performanță. În plus, a înregistrat atunci un record de viteză la nivel mondial. Olga Rumeanțeva organizează călătorii în locuri greu accesibile – munți și vulcani în Antarctida, lacuri cu ghețari în Patagonia, insule virgine, lacuri de lavă în Tolbachik, zăpezi pe cale de dispariție în munții Kilimanjaro. Cu ea aventurierii explorează piramidele din Mexic și Egipt, deșertul Atacama din Chile, Australia și Noua Zeelandă. Lista e lungă, de aceea mă opresc aici.

Despre cum a coborât în craterul vulcanului, citiți aici: olly-ru.livejournal.com

Nerăbdătoare de fire, nu am mai așteptat Maratonul Internațional Chișinău la care va alerga Olga Rumeanțeva, ca să o cunosc. I-am scris, iar ceea ce am aflat m-a făcut să îmi doresc o întâlnire cu ea și mai tare.

După ce „am răsfoit” jurnalul dvs. de călătorie online olly-ru.livejournal.com, prima întrebare care mi-a venit în cap a fost: „Dar femeia asta se teme de ceva?”

Olga: Eu mă tem de foarte multe, și anume de păianjeni, șerpi, de înălțime, frig, de oameni necunoscuți… Uneori, am impresia că lucrurile de care nu mă tem sunt mai puține decât cele care îmi trezesc spaimă. Dar dacă le-aș da fricilor putere, viața mea ar fi plictisitoare. De aceea, de fiecare dată, depun efort ca să le depășesc, merg la țintă cu pași mici. Atunci când mi-a fost aprobată expediția la Polul Nord, eram în culmea fericirii, dar pe de altă parte, multe îndoieli și temeri mă chinuiau. Mă „luptam” cu ele din mers, astfel încât proiectul a devenit unul din cele mai importante pentru mine.

Aveți doi copii și, din proprie experiență știu, că instinctul de conservare e mai puternic în momentul în care ești părinte. Atunci când porniți în călătorii „periculoase”, nu vă e teamă că ați putea să nu mai reveniți acasă, la cei dragi?

Olga: Instinctul meu de conservare funcționează și în afara maternității. Cândva, demult, făceam lucruri pe negîndite și nu prea mă preocupau consecințele, dar asta a rămas în trecut. Astăzi, toate aventurile mele, oricât de nebunești par, sunt rezultatul unui antrenament și al unei pregătiri minuțioase, la care se adaugă experiența. Niciodată nu voi merge undeva dacă nu sunt sigură că este inofensiv. Desigur că există o doză de risc, dar unde el nu există? Locuind în oraș riscăm mult mai mult. În fiecare zi, în accidente rutiere mor oameni. Chiar și așa, din cauza asta, părinții nu încetează să șofeze și să își ducă copiii cu mașina.

Ce atitudine au copiii mei față de ceea ce fac? Greu de răspuns. Desigur, lor nu le place că lipsesc mult, dar încerc să îi iau cu mine oricând am ocazia. Nu îmi reușește des, recunosc, dar mă bucur când le pot dărui o părticică din lumea mea. Fiica mea cea mai mare, în vârstă de 22 de ani, participă la curse de alergat, îi plac drumețiile și ei. Apropo, la prima noastră tentativă de a coborî în craterul vulcanului Nyiragongo din Congo (3470 m), a participat și fiica mea. Ea nu a coborât, dar stătea sus cu o misiune importantă – să ne avertizeze dacă va vedea rangers (echivalentul pădurarilor de la noi). Cu fetița mai mică, de 10 ani, nu mergem deocamdată în călătorii complicate. De ziua ei, însă, am mers pe Maldive și am înotat împreună cu broaștele țestoase.

Olga are 44 de ani.  A început să călătorească mai intens 10 ani în urmă, atunci când s-a angajat la Clubul celor 7 vârfuri (Клуб 7 Вершин). Majoritatea escapadelor, care ne lasă pe noi cu gura căscată, le-a făcut în ultimii 5 ani.

Olga, mai faceți și scufundări. Am citit în jurnalul dvs. că v-ați scufundat la 21 metri adâncime. Acesta să fie recordul personal? 

28496779257_2ec3929f52_b

Olga: Nu fac free diving pentru a înregistra recorduri. Dacă munții sunt pentru mine locul unde încerc să obțin ceva, unde îmi doresc să ating un scop anume, atunci free diving este mai degrabă o metodă de relaxare. Nimic extrem, doar odihnă. Dar ca să răspund la ultima parte a întrebării, voi confirma că 21 de metri este adâncimea maximă la care am ajuns eu. Cele mai inredibile ape în care m-am scufundat, le-am găsit în Groenlanda, unde am înotat între aisberguri. Nu am putut să ne scufundăm la mari adâncimi din cauza ghețarilor, am ajuns la maxim 5 metri și am înotat de-a lungul țărmului. Dar oricum, am gustat dintr-o lume fantastică. E greu să redai în cuvinte emoțiile pe care le trăiești atunci când stai pe un aisberg, iar pe lângă tine înoată o balenă.

 

După ce face toate „nebuniile” astea, Olga urcă în avion și coase în punct cruce, așa… ca o femeie gospodină, la timp acasă, cu două fete ca floarea. 

Vă recomandă Olga Rumeanțeva un stil de viață cel puțin asemănător cu al ei? Răspunsul este: „Mai degrabă NU. Dar recomand să faceți un pic mai mult decât ceea ce vă imaginați posibil. Credeți în visele voastre și înaintați spre realizarea lor. Asta vă va face viața mai interesantă.”

Așa că dezmorțiți-vă un pic, prieteni, dacă simțiți că ați cam înțepenit în rutină, sarcini de lucru și mese copioase fără sfârșit. Maratonul Internațional Chișinău vă oferă această ocazie. Alergați 1,5, 10, 21 ori 42 de km. Faceți neapărat un popas la ora 11.00 în orășelul sportiv din Piața Marii Adunări Naționale, unde va fi amenajat un cort cu 250 de locuri. Acolo, alpiniștii Olga Rumeanțeva și Vladimir Kotlear vor povesti tot ce ar putea să vă intereseze despre modul de viață considerat de unii “extrem”. Intrarea este liberă!

Detalii, pe marathon.md.

Modelul Cristina Scarlevschi: „Colegii spuneau că sunt urâtă, că aș avea păduchi și râie. Profesoara zicea că sunt „dum dum”, adică prostuță”

Titlul istoriei mele de astăzi pare total deplasat atunci când o privești pe Cristina – model, instructoare de dans la bară și fondatoarea unei școli de dans din Chișinău. Nu cred că ar putea contesta cineva frumusețea sau sex-appeal-ul ei. Dar iată că focoasa brunetă a fost, în copilărie, o „rățușcă urâtă”, care s-a transformat într-o lebădă superbă, în ciuda agresorilor ei din școală. Bullying-ul la care era supusă zilnic la școală a motivat-o să își urmeze visul cu mai multă insistență. În timp ce colegele o strigau „urâto”, ea se vedea model.

„Primele trei clase le-am făcut în satul Teleșeu, raionul Orhei. Mama era plecată în Grecia la muncă, am rămas în grija bunicilor și făceam tot ce face un copil de la țară.

Foto: Calm.md
Foto: calm.md

Mergeam la prășit, la cules poama, adăpam și hrăneam animalele domestice. Sigur ați observat că oamenii de la sat arată un pic altfel decât cei de la oraș. Bronzul e neuniform, părul – ars de soare, unghiile – negre, iar hainele – foarte simple, deloc la modă.  După trei ani în Grecia, mama a procurat un apartament la Chișinău, iar pe mine m-a dat la studii la liceul Dante Alighieri. Nimeni nu voia să se așeze cu mine în bancă, spuneau că cei de la țară vin cu păduchi și râie, în plus îmi era mai greu să am rezultate bune la învățătură. Profesoara nu mă susținea, mă lua în râs și nu avea răbdare când nu înțelegeam ceva. Îmi spunea „dum dum” și arăta la cap, că n-aș avea nimic în el”, își începe „rățușca cea urâtă” povestea.

Cristina Scarlevschi

Una din colegele de clasă, de altfel eminentă, nu rata nicio ocazie să o umilească. La lecția de educație fizică i-a zis Cristinei cu dispreț:

„Ești urâtă, ai să fii mereu urâtă, nimeni nu o să te iubească, ești o cârpă”.

Cristina spunea că o durea foarte tare tot ce se întâmpla cu ea la școală, încerca să câștige prietenia colegilor cu ciocolate, dar fără niciun rezultat. În ochii lor, ea era țăranca plină de păduchi și râie, pârlită de soare, prostuță și săracă..

31DB486E-1F42-456B-85B1-5BED659F54E1

„Majoritatea elevilor de la liceul „Dante Alighieri” aveau unul sau ambii părinți plecați la muncă în Italia. De asta și învățau acolo, ca să cunoască la perfecție limba italiană. Părinții le trimiteau bani și haine. Eu veneam de la țară, mă disprețuiau și își băteau joc de mine. Atunci mi-am zis să nu le răspund cu aceeași monedă, căci răspunsul meu avea să vină peste ani. Știam că o să îmi ating scopul și o să devin ceea ce îmi doresc. De altfel mă consideram drăguță. Aveam părul castaniu, ochii verzi, eram slăbuță, energică și carismatică. Unica problemă erau dinții din față, căci erau strâmbi”, mărturisește Cristina.

Salvarea ei a fost traiul în Grecia. După patru ani de studii la liceul Dante Alighieri, Cristina a plecat cu părinții la Atena. Acolo au început lecțiile de dans, actorie, modelling și antrenamentele în sala de forță. A revenit în Moldova complet schimbată, astfel încât peste ani, a ajuns să primească scrisori de la foștii colegi.

„Wow, ce frumoasă ești, ce reputație bună ai în Moldova, oare de ce colegii se comportau urât cu tine?”

Cristina este convinsă că povestea ei e ceva mai mult decât o istorie tristă despre bullying la școală („bullying” – un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Un copil este etichetat, tachinat, batjocorit în cercul său de cunoștințe sau de către colegi care îl strigă într-un anume fel (făcând referire la aspectul fizic sau probleme de ordin medical/ familial). Uneori aceste tachinări se transformă în îmbrânceli sau chiar, în unele cazuri, în atacuri fizice). Potrivit ei, aceasta e oglinda societății în care trăim noi, moldovenii fiind invidioși, răutăcioși, mereu dispuși să îl bârfească pe cel ce e diferit de toți ceilalți.

„Cred că invidia și bârfa ne încurcă să progresăm ca națiune. Nu înregistrăm o creștere, nu mergem înainte. Moldova e plină de oameni care asta fac toată ziua – îi discută pe alții. Eu însă mai cred că nu trebuie să le răspundem agresorilor noștri cu răutate, nu trebuie să coborâm la nivelul lor.”

Citește și: Cristina Scarlevschi, instructoare de dans la bară: „Pe cât de frumos e acest dans, pe atât de dureros”

Cristina preferă să vorbim mai mult prin dans, așa că invită „rățuștele urâte”, „lebedele frumoase”, răutăcioșii, invidioșii, dar și oamenii buni să danseze.  Dansul, zice ea, este leac pentru orice boală. În septembrie, școala Pole Addict își redeschide ușile pentru cei ce vor să facă dans la bară, acrobație în aer, stretching și dans.

P.S. Dar voi? Ați fost vreodată victimele/martorii bullying-ului? Cum ați făcut față/cum ați reacționat? 

Au fost copiii voștri victimele bullying-ului? Cum ați gestionat situația?

Vezi câteva articole utile:

http://www.unicef.ro/media/fenomenul-bullying-cum-il-depistam-si-cum-il-combatem-pentru-scoli-mai-sigure/ 

https://www.bizlaw.md/2017/10/10/cyber-bullying-sau-hartuirea-in-mediul-online/

http://ea.md/ce-faci-cand-sefii-te-terorizeaza-psihologic-la-locul-de-munca/

 

 

 

 

 

 

Vladislav Pușnei, viitor veterinar, a făcut 11.200 de kilometri cu bicicleta, prin Europa

A petrecut 66 de zile pe bicicletă

A străbătut 16 țări

A pedalat 170 de kilometri în fiecare zi

A trecut prin temperaturi de 1 grad la Nord și de 43 de grade la Sudul Europei

A cheltuit doar 250 de euro din banii proprii, cât a luat el de acasă

Dar acest material nu este nici pe departe despre cifre. Le-am băgat și în titlu, ca să dați click pe link. Da, cifrele impresionează, dar nu ele fac din călătoria lui Vladislav o aventură valoroasă. Și nu e valoroasă pentru că i-ar fi solicitat des buzunarul, căci moldoveanul nostru s-a pornit de-acasă doar cu 250 de euro, bani cheltuiți pe biletul la autobuz pentru a reveni în Moldova și pe câteva piese de schimb (bicicleta i s-a stricat de mai multe ori pe drum). E o călătorie valoroasă, deoarece l-a făcut pe Vladislav mai puternic și mai liber.

37020618_1990944977607092_7162928284815065088_n

Ah, de aici și explicația pentru pozele nud pe care le-a făcut în diferite orașe ale Europei. Tânărul a pozat gol pușcă pentru a spune că suntem liberi și că avem un corp de oțel care ne permite să facem orice ne vine nouă în cap. Corpul nostru e o mașinărie mult mai puternică decât ne imaginăm noi, prieteni.

38030641_2016009685100621_73314881289322496_n

Fără trenuri și autobuze, Vladislav a ajuns la capătul Europei. Avea la el doar bicicleta, voința și dorința arzătoare de a descoperi lumea.

AE43DF88-0A12-4A1A-B70B-6801C03AD4D4

„Am atins Capul Nord, situat la doar 2000 km distanță de Polul Nord. Eram la limita continentului. Nu mai aveam unde să merg cu bicicleta, nu mai exista uscat, doar nemărginirea oceanului. Și atunci am trăit sentimentul care îmi tăia răsuflarea, acela că am ajuns la capătul lumii. ”, povestește el, cu vocea vibrând de emoție.

B0F2F5C9-D3C3-4A34-9541-1DEAB6B43686

Timp de 66 de zile, studentul moldovean a trăit din mila necunoscuților de la care cerea apă, hrană și adăpost. De 8 ori a fost primit în casă de conaționalii noștri, stabiliți cu traiul peste hotare.

36883420_1982718401763083_1749741814937550848_n

„Pe 4 iunie, am pornit de acasă, cu o bicicletă care cântărea 40 kg și cu 4 genți mari. Aveam la mine o grămadă de haine, fără de care mi-ar fi fost greu să rezist în frig și vânt, așa cum e în nordul Europei. Anume la nord am cerut de la străini adăpost, căci se înregistrau temperaturi de 1-2 grade, ploua și bătea puternic vântul. În centrul și sudul Europei, am dormit doar în cort. Când am ajuns cu bicicleta la Stockholm, am renunțat la o parte din bagaje, le-am trimis acasă și mi-am lăsat doar cortul, salteaua, ustensilele de bucătărie. Aici trebuie să mulțumesc X-style pentru că m-a ajutat cu echipamentul sportiv necesar. M-ar fi costat 8000 de lei să îl cumpăr. Erau săptămâni când mă scăldam în ocean, râuri, în ape reci ca gheața”, își amintește Vladislav.

Dar nu apa rece a fost marea provocare, ci trauma suferită la genunchi. A pedalat cu un singur picior din Suedia până în Franța.

„Genunchiul drept m-a durut vreo 2 săptămâni. Durerea a început în Suedia și s-a terminat în Franța. Acea distanță am făcut-o practic doar cu piciorul stâng. Din cauza durerii am făcut și o pauză, singura pauză din toată călătoria. M-am oprit la Berlin pentru o zi, iar acolo gazdă mi-a fost o familie de moldoveni.

35239692_1946908308677426_1930151383630086144_n

Vladislav este primul moldovean care a ajuns la punctul extrem nordic al Europei și la cel extrem vestic, pe două roți.

690A686F-0146-46F2-A11D-2678EB03802F.jpeg

„Anul trecut, tot la Lisabona am mers cu bicicleta, deci pot spune că am văzut toată Europa pe bicicletă. În total, am făcut în jur de 20 de mii de kilometri pe două roți.

Apare o întrebare, după mine firească. DE CE FACE ASTA VLADISLAV?

Din plictiseală?

Ca să își mângâie egoul?

Pentru faimă?

„Sunt student, am doar vara liberă. În timpul anului de studii trebuie să învăț și să lucrez. Muncesc la Zoo Club și chiar nu am timp să descopăr lumea atunci. Nu fac asta pentru faimă, ci pentru că îmi plac la nebunie călătoriile cu bicicleta, mă deconectez de toate, descopăr lumea care e atât de fascinantă! Plângeam iarna când mă uitam la pozele cu Norvegia și Finlanda. Știam că vreau să ajung acolo. În plus, felul în care călătoresc îmi permite să economisesc.”

F1B9153C-0C90-4BB0-A03A-CA9C8739E4C1

 

 

Vladislav va publica neapărat o carte despre această aventură, așa cum a făcut după călătoria de anul trecut, când a ajuns tot la Lisabona, dar prin sudul Europei.

Vezi și: http://ea.md/un-tanar-din-leova-a-facut-7500-km-cu-bicicleta-pana-in-portugalia-unde-a-pornit-cu-doar-50-euro-si-20-de-dolari-in-buzunar/

Apropo, dacă doriți să o citiți, contactați-l pe Vladislav pe Facebook. Cartea se numește „Încet, dar sigur”. Așa se va numi și cartea despre călătoria prin nordul Europei. Până atunci, vedeți vlogul lui, îl găsiți pe YouTube cu #pusneivladislavtrip

35531970_1951503558217901_4506373935725543424_n

 

 

 

3 motive pentru care vrei o ședință foto de maternitate cu fotografa Olga Scorpan

 

This slideshow requires JavaScript.

  1. Fiind gravidă, mai ales la termen avansat, tare mai vrei să ascunzi picioarele umflate sub o rochie lungă…cât mai lungă! În același timp, vrei să te simți feminină și atrăgătoare. Olga colaborează cu Maria Ilinca, împreună gândesc rochii regale, așa cum îmi place să le spun, în care orice femeie însărcinată, indiferent de termenul de sarcină și constituția corpului, se va simți perfectă (vedeți pagina de Facebook cu rochiile cusute de ea, MilincA). Dar dacă, totuși, aveți o zi reușită, fără edeme, Olga va scoate din dulap niște body-uri șic!
  2. Olga Scorpan este contabilă de meserie, așa că prietenește strâns cu cifrele, respectiv cu timpul. E punctuală și nu îi place să piardă timpul în zadar. Eu am întârziat la ședința foto, dar am reușit să facem atâtea poze! „Așa, au trecut 10 minute de când facem poze cu tine în rochia asta albă, trecem la cea albastră. Câte minute au trecut? 10? Trecem la cea galbenă” și tot așa până le-am probat pe toate cinci. Atât de frumoase erau, încât am vrut să le încerc pe toate. A fost o ședință expres, dar când mă uit la poze, am senzația că am avut tot timpul din lume. Aici ajung la motivul numărul 3.
  3. Olga e foarte pozitivă și te încurajează la fiecare pas pe toată durata ședinței. Din „ești perfectă”, „ce frumoasă ești”, „stai așa că e minunat” nu o să mai ieși. Încă un detaliu care mie mi-a plăcut este că Olga nu caută poziții nefirești și incomode. Nu îți cere să stai „atârnată de lustră” atunci când abia respiri din cauza presiunii pe care o pune burtica și vrei să te relaxezi în timpul sesiunii foto. Mai simplu vorbind, nu îți cere să fii super model, ci o femeie obișnuită care își iubește minunea din burtică, lucru care se citește în fiecare fotografie.

_G9C7869

Acum, insist să amintesc, Olga Scorpan este CONTABILĂ. Din pasiune în sursă de venit, fotografia s-a transformat în concediul ei de maternitate. De la cifre la cadre și blițuri a ajuns când s-a născut fiica sa, Teodora. I-a făcut multe poze la naștere, i s-a dat pe gust activitatea, mai ales că soțul ei e videograf și o ajuta cu sfaturi tehnice. Fiica Teodora și nepoțelele Olgăi sunt stelele ei norocoase. Ele i-au adus primii clienți. Oamenii vedeau cât de bine se descurcă fotografa, pe atunci începătoare, și își doreau amintiri la fel de frumoase cu bebelușii lor.

38284424_2079226322089017_8778271472025075712_n

De la poze newborn (cu nou-născuți) e ușor să ajungi și la fotografia de maternitate, de altfel anume aceste două genuri, precum și fotografiile de familie sunt preferatele Olgăi.

 

This slideshow requires JavaScript.

La final, graviduțelor, vă las cu 4 reguli de aur semnate de Olga Scorpan, pentru o ședință foto de maternitate pe măsura așteptărilor voastre și poze numai bune de pus pe Instagram și Pinterest.

  1. Programați sesiunea pentru termenul de sarcină de 26-35 săptămâni, când burtica e proeminentă și nu vă chinuie edemele prea mult (eu însă v-aș recomanda să nu așteptați până la săptămâna a 34-a. Scopul nu e să avem o burtă gigantică, ci bine conturată. Nașterile premature se întâmplă, eu spre exemplu am născut la 36 de săptămâni, după o săptămână petrecută în spital. Și atunci, e păcat să rămâi fără fotografii superbe cu minunea ta încă în burtică);
  2. Apelați la un make-up artist și un hairstylist profesionist, ca să vă simțiți confortabil în fața camerei. Nu de alta, dar cearcănele prost ascunse sau un fir rebel nedorit ar putea să fure din încrederea în sine. În plus, veți câștiga și timp la ședința foto, căci fotograful nu va fi nevoit să „se joace” prea mult cu luminile pentru a ascunde micile imperfecțiuni;
  3. Nu economisiți pe vestimentație. Luați în chirie rochiile propuse de fotograf. Sunt special gândite pentru această ocazie, deci comode și vaporoase. Din proprie experiență vă spun: e minunat să nu ai nicio bătaie de cap în ziua sesiunii, iar alesul și călcatul ținutelor anume asta e.
  4. Țineți cont că ședințele foto în studio sunt mai simple și mai rapide decât cele făcute în aer liber. Nu trebuie să aștepți „ora de aur”, acea lumină aproape de apus, perfectă pentru poze. Nu trebuie să transpiri pe un deal undeva. Dacă însă ești o fire artistică, atunci sigur, nu ocoli opțiunea de a duce fotograful într-un lan cu spice de grâu …spre exemplu.

Mai vedeți fotografii de maternitate realizate de Olga Scorpan pe pagina ei de Facebook – Scorpan Olga Photography!